Se spune că limbajul este cel mai de preț instrument al nostru, dar adevărul este că în fața marilor începuturi, cuvintele devin brusc neputincioase, mici și neîndemânatice. Cum ai putea să traduci în litere fiorul acela care îți strânge stomacul, vârtejul de speranță, teamă și nostalgie care se bate în pieptul tău? Complexitatea a tot ceea ce trăiești într-un moment de cotitură nu încape în nicio frază, oricât de meșteșugită ar fi. Ea se simte, pur și simplu, în tăceri adânci și respirații tăiate.
Cel mai straniu și frumos paradox al vieții este că poți fi pregătit pentru ceva, chiar și atunci când nu te simți deloc așa.
Mintea îți spune că mai ai nevoie de timp, de garanții, de răspunsuri.
Sufletul, însă, și-a adunat deja în liniște toate resursele, experiențele și cicatricile din trecut, fiind gata de salt.
Uneori, oricât de mult am încerca să planificăm sau să amânăm, viața pur și simplu alege pentru noi. Ne ia de mână, ne așază la linia de start și ne împinge blând, dar ferm, înainte.
Nu este vorba despre lipsă de control, ci despre un act de abandon suprem în fața propriului destin. Când viața alege pentru tine, nu îți cere să fii perfect sau complet imun la frică. Îți cere doar să pășești. Pentru că, undeva pe drum, vei privi înapoi și vei înțelege că ai avut mereu tot ce îți trebuia ca să începi.
